Info Editorial

Ligia Vasilescu

Editorial

…de Ligia Beatrice Vasilescu

Dacă orgoliu ar disparea,

Omenia și bunul simț vor fi la loc de cinste

  • În viitor, toată plata va fi efectuată în zâmbete

Am ajuns să trăim vremuri grele. Consider că atunci când orgoliul va disparea, omenia și bunul simț vor sta la loc de cinste, în viața noastră de zi cu zi. Știu că viața este o permanentă fugă după ceva…acasă, la serviciu, pe stradă sau oriunde ne-am afla fugim…Dar hai să ne oprim din fuga aceasta zilnică și să acordăm atenție semenilor noștri, să ajutăm cum putem, să le facem viața mai frumoasă. Nu avem bani? Nu este nimic, un zâmbet valorează mult mai mult…Poate vom intra în veacul în care nu vor mai fi necesari banii și toată plata va fi efectuată în zâmbete. Este clar, cei care nu vor reuși să zâmbească vor muri de foame. Cei care au orgoliu, se împănează ca niște cocoși, mândrii și înfumurați, zâmbind pe înfundate, vor fi, de asemenea, la un pas de a nu-și asigura nici măcar hrana zilnică. Pentru a vă asigura ziua de mâine, începeți de azi – zâmbiți, zâmbiți și iar zâmbiți. O să vedeți cum un zâmbet poate înfrumuseța nu numai viața voastră ci și a celorlalți…

_______________________________________________________________________

11 ani de Neogen

Parcă mai ieri am început activitatea…și iată timpul a fugit cu repeziciune astfel încât, acum, în luna decembrie, am văzut că au trecut, déjà, 11 ani. Ani care pentru noi au însemnat lucrul în echipă, lucrul în teren. Oameni noi, informații noi. Oameni vechi, dar cu idei noi. Proiecte noi – Neogen Iași.  Proiecte vechi, dar bine fondate, având la bază profesioniști în adevăratul sens al cuvântului  și când spun aceasta fac referire la Clinica de chirurgie estetică ”Dr. Cotea”, un proiect al Neogen R. Moldova. O echipă Neogen formată din jurnaliști și medici cu nume și renume, asistente și cadre medicale auxiliare cu o vastă experiență de lucru în domeniul chirurgiei estetice – chirurgiei frumuseții.

Și să divorțezi este greu…

         O persoană cunoscută a plecat la Starea Civilă din Chișinău, sectorul de domiciliu, să depună cererea de divorț. Timp de mai multe zile a bătut pe la ușile Stării Civile și acolo i se spunea că sunt programate căsătorii să vină în altă zi și tot așa. Până într-o zi când a reușit să fie primită să depună cererea…și aici stupoare – i s-a spus că nu se poate fără soț și apoi, fără avocat. A fost trimisă la avocat. A intrat. I-a spus avocatului că vrea să divorțeze. Acesta a întrebat – motivul? Ea a spus că nu se înțeleg. Avocatul spune că nu este posibil acest motiv, trebuie să declare că o bate!!!  Apoi, avocatul a completat că nu este nici o problemă – taxa de stat costă doar 40 de lei. Fericită a spus imediat daaaa, sigur…la care avocatul a completat da, dar taxa mea este de 800 lei. Ea a plecat, a sunat soțul plecat la lucru peste hotarele țării și l-a invitat la divorț. Mai simplu și mai ieftin…Numai că soțul a avut o precizare – nu are pe altineva, astfel încât își întreabă soția – ”chiar îți  arde?” Morala – și să vrei să divoțezi, iată că nu poți…

_______________________________________________________________________

Între bine și rău…

Să încep cu bine sau cu rău? Ce ați prefera? Eu am ales să începem cu binele… Acum, în luna decembrie, la Liceul de Limbi Moderne și  Management (LLMM), unde învață băiatul meu cel mare, am stat, noi, părinții, față în față cu toți profesorii claselor V-VIII. A trecut un an de când avem nu un singur profesor, ci zece …A trecut un an și am înțeles ca în acest interval de timp copiii noștri și-au găsit încet, încet, busola. A trecut un an și copiii au înțeles că au o menire, o responsabilitate pentru viitor. Iar viitorul sunt ei. Liceul LLMM este o oază de Europa, Occident, o îmbinare perfectă de modernitate și tradiție. Modern este discursul profesorilor, relația elev-profesor prietenoasă și tradiție pentru că duc mai departe datinile și obiceiurile țării. Se atrage atenția la educația tehnologică (lucrul cu traforajul), educația plastică (pictura cu acuarele), aceasta însemnând tradiție. Și se ajunge la modernitate cu ajutorul unui foarte bun specialist IT, care prin exigență și seriozitate s-a făcut apreciat și stimat de toți elevii săi. Ședințele de ultimă generație părinte-profesor sunt o idée minunată pentru că numai împreună vom reuși ce ne-am propus și anume să dăm acestei țări oameni bine pregătiți, pentru care profesorii LLMM de astăzi pun bazele, fundamentul. Fără astfel de profesori, educația și desigur viitorul ar fi un vid. Dar, cu ajutorul lor, eu cred că este posibil să vedem pe undeva, la capătul unui tunel întunecat, o luminiță. Și cred că este bine chiar și o luminiță pâlpâiind decât nimic… Și ceva rău… Am început cu o notă optimistă, dar nu pot să nu povestesc despre un fapt care m-a întristat. Un stimat reprezentant al statului român a vorbit într-o emisiune televizată despre posibila sau imposibila UNIRE cu România. Nu sunt unionistă, cred în ceea ce spune și Europa, Unirea celor două țări, România și Basarabia se va face sub auspiciile europene, desigur, dacă R. Moldova își va continua parcursul european. Până acum, toți diplomații români aveau acest mesaj. Acum, de Ziua României, s-a găsit acest diplomat, tam-nesam, să spună ceva de genul – cum există curajul să se ceară Unirea în condițiile de astăzi ale R. Moldova? La această întrebare, un cunoscut, care dorește Unirea din generație în generație a întrebat, pe bună dreptate – Când va dori România Unirea, atunci când Republica Moldova va avea tot ce ii trebuie, va fi bogată și îmbelșugată? Păi atunci R. Moldova nu îi va mai trebui Unirea cu România…Da, am rămas pe gânduri. Revenind la ale noastre, o singură întrebare retorică am – Ce s-a întâmplat domnilor diplomați cu diplomația? De ce oare vă numiți diplomați dacă nu aveți nici cea mai elementară diplomație. Să fie diplomația pe calea dispariției sau diplomații vor dispărea precum dinozaurii…

_______________________________________________________________________

…de Ligia Beatrice Vasilescu

Cine a avut interes să schimbe legislația?

De mai multe zile mă gândesc…Abia astăzi reușesc să aștern aici gândurile mele legate de trista tragedie din București, orașul meu natal…Sunt departe, dar cu gândul și sufletul aproape, mai ales ca am și eu un copil preadolescent…pe care cu greu îl stăpânesc când dorește ceva…așa că înțeleg pe toți părinții care au lăsat copiii să se distreze, după o săptămâna asiduă de muncă, pentru că tatăl meu spune, pe bună dreptate, mai în glumă, mai în serios, că toți copiii merg la școală ca la serviciu…Nu înțeleg însă cum a fost eliberată autorizația de funcționare. În perioada 1996-2000, când am plecat din țară încet, încet, am înființat un cabinet de consultații juridice a cărui principală activitate era autorizarea firmelor pentru începerea unei activități. Primii pași în întocmirea dosarului erau Sanepid și Pompieri, obligatoriu, apoi Protecția Muncii etc. NU se putea obține autorizația de funcționare fără Aviz și Autorizație de la Pompieri. Pe lângă pachetul de acte era și vizita la fața locului, obligatoriu. Am autorizat, trecând pe la Pompieri, hale de mici fabrici, farmacii, cabinete medicale până la activități mici gen magazinuțe de familie, altele. Încă mai am numărul de telefon cu care lucram în acei ani și nici o firmă autorizată de mine nu a avut vreodată probleme. Mă întreb cu stupoare – cine a avut interes să schimbe legislația? Ce înseamnă domnule primar Piedone declarație pe proprie răspundere? Răspunderea cui? Mă gândesc totodată la o statistică recentă care atesta faptul că foarte mulți oameni folosesc doar 20% din creier, să fie vorba de așa ceva în acest caz? Din punct de vedere juridic sunt pași de urmat, dacă patronii localului aveau responsabilitate și conștiință ar fi făcut demersurile legale pas cu pas și totul era bine pentru toată lumea, inclusiv pentru ei. Nu îmi ajung lacrimile pentru tragedia care a fost și încă este… Mă gândesc că și copilul meu putea fi acolo, pentru ca îl atrage ca un magnet Bucureștiul…Nu cred ca sunt de ajuns vorbele este nevoie de fapte… recurgeți domnilor la fapte! Fiecare cu ce putem, în activitatea pe care o avem, de orice natură ar fi ea, indiferent dacă ar fi cu capital privat sau de Stat…

_______________________________________________________________________

Editorial

… de Ligia Beatrice Vasilescu

Cei şapte ani de acasă sau bunul simţ

Am ajuns la concluzia că a spune despre cineva că nu are cei şapte ani de acasă nu este real. Corect este să spunem despre cineva că nu are bun simţ. Fiecare dintre noi trebuie să vină înzestrat pe acestă lume cu bun simţ. Acesta este ceva ce nu se poate cumpăra. Ori ne naştem cu el, ori nu îl avem deloc.  Degeaba se muncesc părinţii sau buncii pentru a le da copiilor ceea ce noi maturii numim – cei şapte ani de acasă. Dacă ne gândim bine nici nu este real să spunem aşa – şapte ani acasă de fapt înseamnă numai doi ani, pentru că, mai apoi, copilul pleacă la grădiniţă şi eventual şcoală. De aceea, rămân la părerea mea că nu contează cei şapte ani de acasă, o formulă des întâlnită în limbajul cotidian al societăţii noastre de azi, ci are importanţă doar bunul simţ, cu care te naşti sau nu… Pentru că acesta nu se poate cumpăra iar dacă s-ar găsi de vânzare, ori ar fi prea scump pentru buzunarele noastre, ori, unii dintre noi nu ar dori să dea niciun leu pe el, spunând simplu – “cui trebuieşte?”, ca să folosesc o expresie neaoş moldovenească, a celor din R. Moldova. A fost doar o introducere, pentru că, aş vrea să dau câteva exemple de lipsă de bun şimţ, întâlnite si într-o parte şi în alta a Prutului, un fel de exemplu transfrontalier ce uneşte cele două maluri. Da, lipsa de bun simţ. Unde am întâlnit-o?

  • În parcurile de joacă pentru copii, special amenajate, unde tinere indiferente nu depun niciun efert pentru a se juca şi petrece timpul cu copiii. Eu sunt curioasă ce scrie în fişa postului lor – doar să se uite de la distanţă la copii, să ţipe la ei, nu mergeţi aici sau dincolo sau …. Ce să facă??? În România, care este cu un picior în Europa, i se spune uni părinte ce să facă frumos, dar în R.Moldova i se spune acelaşi lucru răspicat pe un ton gata de atac, în sensul că dacă aş putea da şi două palme, ce bine ar fi! A, nu, copilului, părintelui…Şapte ani de acasă? Nu, lipsa de bun simţ, cu care te naşti sau nu o ai niciodată.
  • Să ceri bani, neoficial, unui jurnalist, în R, Moldova. Ce înseamnă aceasta? Simplu, indiferenţă, ceea ce conduce desigur la aceeaşi idée – lipsa de bun simţ, Din aceasta derivă – lipsa de stimă, indiferenţa, ceva de genul – nu mă interesează ce faci, atâta timp cât primează necesitatea personală, familială, de grup…
  • Din expereinţa proprie cea mai tristă categorie de oameni din R. Moldova este legată de cei fără cultură, nemaivorbind de faptul că de bunul simţ nici nu poate fi vorba…
  • Ne dăm specialişti, dar nu suntem. Arătăm că ştim, dar de fapt nu ştim nimic. Ce este cel mai rău este faptul că o vorbă din bătrâni se potriveşte perfect – prostul până nu-i fudul nu e prost ….

Întotdeauna am spus – dacă interesele fiecăruia dintre noi ar fi pe primul loc în viaţa de fiecare zi, toată lumea s-ar înţelege cu toată lumea. Nici bunul simţ nu ar fi necesar. Dar, dacă am condimenta interesul cu bunul simţ ar ieşi un cocktail ideal pentru mine, pentru tine, pentru noi toţi. Şi nici războaie nu ar fi şi copiii noştri ar avea un viitor, luminos, în care să primeze interesul şi bunul simţ.

Dacă s-ar cumpăra la kilogram, am face rezerve de bun simţ pentru câteva secole de acum înainte şi toate beciurile ar fi pline…dacă s-ar înţelege necesitatea lui, desigur…

 ________________________________________________________                                                                                             

Jocul minţii         

Un exerciţiu pentru fiecare

Dacă libertate nu este, nimic nu este… O societate are o mulţime de componente dar principalul este libertatea şi dreptul ce derivă din aceasta – dreptul de a alege, de exprimare, de opinie şi exemplele ar putea continua. La baza tuturor stau drepturile omului. Şi dacă acesta sunt încălcate cred că însăşi umanitatea este în pericol. Bine şi răul. Raiul şi Iadul. Aici pe Pământ.

Ca o societate să existe trebuie să fie respectate normele de stat şi de drept. Odată ce aceste norme sunt încălcate, însăşi existenţa unui stat şi, în speţă, a unei societăţi, este pusă în grea încercare.

Patru puteri în Stat – Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul şi Presa. Aceştia sunt cei patru piloni ai unei societăţi civile. Dacă aceştia ar dispărea unul câte unul, pe rând, la rând, de sus în jos sau de jos în sus sau în ordine aleatorie, ce ar mai fi atunci cu noi, oamenii? Ce se va întâmpla? Haos, anarhie? Cele patru, una fără alta, nu pot exista.

 Un copil este atent la mama, la tata, părinţi, bunici, lumea înconjurătoare. Este urmărit. Să nu greşească. El însuşi este ager şi priveşte cu ochii mari să vadă dacă este aprobat sau nu. Am crescut şi toţi căutăm aprobare. Ne urmăreşte ochiul vigilent al presei.  Şi fără de aceasta NU PUTEM EXISTA şi punctum.

 

 

Leave a Reply