info paranormal

INTRO

Scară la cercerul

Viața ne-a fost dată cu un sens, am venit pe lume cu scopul bine determinat de a face ceva, o menire, am primit misiunea de a fi prezenți aici, acum, în același timp material, noi toți, eu și voi… Desigur, prima întrebare – care este misiunea mea? Simplu, se rezumă la trei cuvinte – ”Scară la cer”. Aceasta este misiunea mea, dar și a ta. Cât trăim să ne construim, treaptă cu treaptă scara la cer, scara spre cer, locul unde vom ajunge mai devreme sau mai târziu… urmăriți episoadele noastre și haideți să construim împreună această necesară scară la cer, fără de care viața pământeană nu ar avea niciun sens.

Ligia Beatrice Vasilescu

Între normal și paranormal

Scară la cer…/Episodul 1

  • Primul pas…prima treaptă

Noapte, vis, existență paralelă. Pentru mine una așa este și foarte mult aș dori să știu dacă mai sunt pe undeva oameni ca mine…Aceasta este determinarea cu care am pornit la acest drum, al peniței, al scrisului, al ideilor așternute pe coala albă de hârtie. Cuvintele ”Scară la cer” au venit de undeva departe de mine, dincolo de ce sunt eu, dintr-un subconștient care dictează, uneori, ce să facem, încotro să ne îndreptăm pașii, unde să mergem sau unde să ne oprim…Auzind aceste cuvinte fiind într-un dialog eu cu mine însămi nu am înțeles imediat sensul lor…dar în următoarele ceasuri și zile, da, am înțeles mesajul. El este simplu, cât se poate de simplu. ”Cât trăim trebuie să ne construim, noi oamenii, o scară…o scară la cer”. Pornind de la această idee am să vorbesc în mai multe episoade despre experiențele mele, mesajele primite, dialogul sau monologul, călătoria în lumea de dincolo…toate în 99 la sută din cazuri … prin intermediul visului. Voi încerca să aprofundez existența paralelă cu interviuri, povestiri, declarații ale altor oameni, unii dintre ei, prin natura meseriei având această oportunitate de a primi semne de la cei plecați dintre noi. Ce mi se pare și mie interesant în cazul meu este că nu caut semne cu orice preț, nu am depus eforturi să ajung acolo unde mintea omenească cu greu poate pătrunde…Totul la mine a decurs cât se poate de firesc, de natural. Totodată, am avut și am norocul să cunosc oameni cu deschidere paranormală dar aceasta în primul rând din curiozitatea de jurnalist care mă caracterizează. Voi vorbi cu ei și despre ei, dar cu permisiunea lor, desigur. Mi-au trebuit 20 de ani ca să mă înțeleg pe mine, să înțeleg primele mesaje, să înțeleg sensul vieții mele, să înțeleg de ce am fost lăsată pe Pământ să îmi îngrop nu un părinte ci trei părinți, bunici, socrul meu iubit, alți oameni dragi, apropiați…Nu mi-am propus…dar de la toți am primit semne…în vis. Ceea ce povestesc unii oameni că văd în moartea clinică, eu am avut și am privilegiul de a vedea în vis. Dacă sunt oameni ca mine tare aș vrea să știu de existența lor. Am avut multe momente grele, cumpene, lacrimi, mii de lacrimi. Întotdeauna m-am întrebat de ce am fost lăsată să merg mai departe…Acum știu, aveam și eu menirea, ca noi toți dealtfel, să construiesc scara spre cer…Aceasta este doar prima treaptă…Vom parcurge toate treptele împreună…

                                                                                     Ligia Beatrice Vasilescu

 

 

Între normal și paranormal/Episodul 2

Începutulchild-girl-summer-field-childhood-hd-desktop-wallpaper

Să dau timpul înapoi este ca și cum aș întoarce ceasul și l-aș potrivi…undeva, demult, în copilărie, la vârsta de numai 6-7 ani. Am avut o boală considerată pe atunci ”boala copilăriei”, adică oreion. Nu era vaccin pentru așa ceva pe vremea aceea. Știu că am avut febră foarte mare. Tata vorbea cu mine dar apoi mă gândeam ce a spus, dacă așa a spus sau doar mi-am imaginat… Cred că de aici a început totul. Acum mă gândesc că probabil am avut o deschidere a unor câmpuri energetice, necunoscute, dar care fac legătura directă cu lumea de dincolo. Dincolo de materie, de ceea ce simțim și de ceea ce vedem și chiar dincolo de limitele înțelegerii umane. Scriu și adun astfel de momente cu gândul de a-mi demonstra mie dar și întregii lumii că viața continuă chiar și după trecerea noastră în neființă. Au trecut anii și totul a început mai accentuat în urmă cu 20 de ani. Am visat pe bunica, de care mă îndepărtasem deoarece nu îi înțelegeam comportamentul, spunând – ”eu nu am murit, eu mai trăiesc încă… și râdea…” La câteva ore de la trezirea din acest vis, un telefon mă anunța că bunica murise cu o săptămână în urmă. Foarte mult timp am avut coșmaruri legate de ea și acestea au durat câțiva ani. Toate au luat sfârșit când am mers la biserică am aprins o lumânare și am spus că am iertat-o. Într-unul dintre vise era agitată și a spus că mă lasă în pace dacă voi cumpăra un costum tricotat de la un magazin pe care îl văzusem cu o zi în urmă. Am cumpărat costumul și s-a liniștit. Vreau să precizez că ea era croitoreasă la o casă de modă renumită din București și în același timp avea ca pasiune tricotatul. Aceasta este doar o întâmplare. Legătura mea cu cei de dincolo a continuat, desigur, în cea mai mare parte prin intermediul viselor. Am primit și primesc mesaje în vis de la apropiați, cunoscuți, dar și necunoscuți. Cele mai profunde mesaje sunt de la cei dragi inimii mele – mama, tata, Maricuța…în vise, dar am putut să îi văd pe unii, necunoscuți și nu numai, și în stare de veghe, aș spune un semi-somn…Așa s-a întâmplat cu 20 de ani în urmă când citeam o frază interesantă într-o carte, care spunea așa – ”dacă suntem puternici, ei, cei din lumea de dincolo ne dau semne”…eu spun, da, sunt puternică este ok să primesc semne și în acel moment ușa camerei mele s-a deschis…M-am speriat, mi-am facut cruce și totul s-a oprit…După câteva ore însă, un bătrânel, semănând leit cu celebrul Einstein, cu mâinile la spate, trecea prin drepul ușii mele și a intrat înn bucătărie. Prietenii râdeau spunând că … se ducea la frigider, probabil îi era ”foame”… Eram singură acasă deși locuiam în acea vreme cu cei doi frați gemeni, mai mici…Și poveștile vor continua…

 Scară la cer/Episodul 3

Urcăm sau coborâm …stairway-to-heaven-wallpaper-1024x768

Treaptă cu treaptă…Uneori visez că fug, urc sau cobor…Am trăit câțiva ani într-un bloc cu zece etaje la bunica Teodora, mama mamei noastre, maia Dia cum îi spuneam noi copiii. Ne jucam zilnic sus, pe terasa blocului, construită solid, cu parapeți înalți, ce ne asigurau siguranța și unde era o ”Mare” de pietricele. În visele mele, liftul în acest bloc niciodată nu funcționează. Și fug, pe scările reci, de ciment rezistent (a rămas neclintit chiar și la cutremurul din martie 77, de peste 7 grade), ținându-mă de bara fixată pe gratiile bine sudate de fier. Fug de bunica. Fugeam în realitate și fug, în continuare, în vis. Dar, după cum am mai spus și anterior, totul s-a oprit după ce am iertat-o pentru tot și pentru toate momentele rămase neexplicate între noi. Trăiam la ea, la bunica Teodora și aveam 13 ani iar frații mei gemeni doar 10 ani când am primit nefericita veste că mama, care era internată în spital, a murit. Mama, Elena, avea pe atunci 36 de ani. În ziua morții ei se pronunțase divorțul de tata. Spun aceasta deoarece noi, copiii am fost întrebați de maia Dia dacă rămânem la ea sau plecăm la tata. Nu știam. La cimitir, însă, în timp ce groparii aruncau cu lopețile lor grele pamântul uscat peste sicriul mamei, o caldură puternică și o lumină caldă m-a luat și m-a dus direct în brațele tatei. Atunci am înțeles că hotărârea aparținea mamei care ne trimite la tata. Ea nu mai este, doar el ne-a mai rămas. După înmormântare, am plecat cu bunica Teodora acasă. M-a supărat. A luat o decizie care a adus multă suferință în sufletul meu și am hotarât să nu mai vorbesc cu ea. Am adormit plângând, dar în același pat cu bunica, pentru că acolo îmi era locul. M-am trezit noaptea cu o lumină orbitoare. Era o lună mare, imensă, roșiatică care staționa fix în fața ferestrei. Emana o căldură și o liniște sufletească extraordinară. Aproape că nu există cuvinte pentru a descrie această senzație de calmitate și pace nesfârșită. Teleghitată, hipnotizată am întins brațele spre bunica și am luat-o în brațe. Așa îmi spunea lumina să fac…Să o iert. Să o iubesc indiferent dacă merită sau nu…Acum înțeleg că dincolo de materia pe care noi o putem vedea, sentimentele lumii de dincolo sunt pure, calde, tandre. Acolo este încorporat tot binele din lume, tot pozitivul din toate câte sunt, cele văzute și nevăzute…Au trecut anii și mă gândeam că a ramas ceva neterminat în relația mea cu mama…Gândul meu făcea referire la faptul că atât timp cât a trăit, ea, ca mamă, niciodată nu m-a cuprins în brațe…Și nu a durat mult…a venit noaptea în visul meu și m-a îmbrățișat…Am simțit căldură…și totul a durat parcă o veșnicie. Nu a venit în grabă, a fost totul cât se poate de firesc și natural. Simțeam că vine de undeva de sus, de unde avea ceva de făcut, o îndeletnicire, munca care i-a fost încredințată de către Creatorul nostru, dar am simțit că a avut permsiunea, i-a dat voie…să mă liniștească…Și chiar a reușit pentru că, după aceea, niciodată nu am mai simțit nevoia acestei îmbrățișări de …mamă.  

Ligia Beatrice Vasilescu

Lovers-walk-in-park-oil-painting-HD-image-stock-photo 

Scară la cer/Episodul 4

Încă o treaptă spre jumătatea mea…

Am încercat oarecum cronologic să povestesc…Nu este ușor pentru că năvălesc informațiile, amintirile, semnele, unele peste altele, câteva venind mai repede ca celelalte… Dacă îmi amintesc bine, de Sfântul Andrei, fetele visează ursitul. Trăiam singură într-un apartament închiriat. Era de fapt momentul (re)descoperirii credinței în divinitate, undeva în interiorul meu, într-un lăcaș închis cu lacătul. Atunci când mi-am pierdut mama, la doar 13 ani, am spus că nu, nu există Dumnezeu. Dar, după zece ani, la aproape 23, ultimul leu din buzunar îl dădeam pe o lumânare la biserică. Cineva parcă mă dădea afară din casă și îmi ducea pașii la bisericuța de lângă mine. Veneam optimistă acasă, cu bucurie în suflet, chiar dacă nu aveam nimic de mâncare. Nici foame nu simțeam, eram cuprinsă doar de liniște și pace sufletească. La puțin timp după întoarcerea mea de la biserică, de fiecare dată apărea, într-un fel, mâncare. O vecină bătrână, pe care nu o cunoșteam, bătea la mine în ușă și spunea – ”uite, mamă am scos din cuptor prăjituri calde și ți-am adus și ție…”. Altădată, colegi de serviciu, soț și soție, au batut la mine la ușă cu o oală mare de ciorbă rugându-mă să le dau voie să folosească aragazul meu și așa mâncam și eu o farfurie de mâncare…Dar nu sufeream deloc, totul era natural și pozitiv, în sufletul meu desigur. Era perioada desprinderii de părinți, tata se recăsătorise cu Marica, care din punctul meu de vedere, privind azi înapoi, realizez că ea era jumătatea lui cu care trebuia să se întâlnească aici pe Pământ. Maricuța a venit la mine unde stăteam și pe ascuns mi-a pus busuioc sub pernă. La plecare mi-a spus să nu îl iau de acolo, că o să-mi visez ursitul. Am zâmbit, m-am întins în pat și gândul meu a fost: ”Doamne, te rog, numai din cei pe care îi cunosc să nu visez vreunul, chiar nu îmi place niciunul dintre ei…”  Dimineața surpriză – îmi aduc aminte o față, un pardesiu negru, cam uzat, din piele, lung, cu o curea la brâu ce se încheia într-o cataramă… Acum am realizat că semăna cu pardesiul pe care îl purtau naziștii…Un model vechi, ciudat, cine să fie? Era sus pe un deal și a întins mâna spre mine să mă ridic și eu sus, pe acel deal…Visul s-a terminat și nu știam dimineața dacă am urcat sus, așa cum mă invita mâna întinsă spre mine…După câteva luni bune, spre toamnă, aflându-mă într-o deplasare de serviciu am întlnit…pardesiul. Acesta mi-a atras atenția. Era exact ca în visul meu. Au trecut câteva luni și ne-am căsătorit. În toamnă ne-am cunoscut și în ianuarie, în iarnă deci, ne-am căsătorit. Nu era dintre cunoscuții mei și da, am urcat dealul, deși în visul meu finalul nu era bine evidențiat. Între timp, această jumătate a mea, aflată la sute de kilometri depărtare de mine, în altă țară, stătea în fața unei fântâni arteziene într-un parc central și se gândea – ”Doamne, trimite te rog pe cineva în viața mea”… și m-a trimis pe mine…Întâlnirea a avut loc la jumătatea drumului…Aceasta pentru mine a fost și este dovada că într-adevăr Dumnezeu aruncă pe Pământ două jumătăți de măr care trebuie, într-un fel sau altul, să se întâlnească pentru a forma mărul complet, întreg, așa cum a fost el creat initial de mama natură.  

Ligia Beatrice Vasilescu

Scara la cer/Episodul 5

Înainte de prima treaptăiisus

  • Cum s-a materializat idea…

De fapt cu aceasta trebuia să încep și anume momentul în care am ”vizualizat” prima treaptă sau mai exact cum a apărut ideea care, ulterior, s-a materializat în cele trei cuvinte magice – ”Scară la cer”. Noapte, somn, vis. Cele mai profunde, relevante și cu mesaj vise au loc dimineața între ora 4 și 6. Ele sunt proaspete, înainte de trezire, le putem ține minte cu ușurință. În plus, între aceste ore există o deschidere a unor câmpuri energetice a celor două lumi paralele. Cel puțin așa am simțit eu. Chiar astăzi am auzit pe cineva spunând : ”visele sunt de la cel rău…, nu le lua în seamă”. Eu, una, nu cred. Nu cred pentru că am dovezi în acest sens, inclusiv dovezi materiale, de natură fizică, științifică, despre care voi vorbi în numerele următoare. Astăzi fac referire la momentul premergător nașterii ideii – ” Scară la cer ”. Este vorba despre un vis – pe cer nori albi, pe un fundal albastru deschis, un cer senin, o imagine ca în desenele copiilor (când le spunem acestora desenați nori și soare). Deodată cineva, ca și cum ar da o draperie de o parte și de alta a ferestrei sau Cortina, la o sală de spectacol, exact așa, acest personaj nevăzut, a dat și norii, în stânga și dreapta. De undeva de sus, mai sus decât norii, am auzit o voce bărbătească, cu un glas ferm, dar melodios, care spunea așa : ”voi, oamenii nici norii nu puteți să îi zgâriați”. Când m-am trezit am realizat sau poate subconștientul meu spunea că acel glas era al Domnului nostru Iisus Hristos. Toată ziua următoare mergeam prin casă și mă întrebam încontinuu ce vrea să însemne aceasta? Și pe acest fundal, de undeva de departe, un gând îmi străfulgeră mintea și acest gând era simpu, materializat, după cum am mai spus, în numai trei cuvinte – ”Scară la cer”…Cred că avem nevoie de aceasta pentru ca Divinitatea, așa cum este ea structurată, să aibă o părere ceva mai bună despre noi, oamenii, care ne-am îndepărtat de credință, bunătate, pozitivism, și nu din rea voință, ci din cauza goanei nebune după asigurarea existenței de zi cu zi.

                                                                             Ligia Beatrice Vasilescu

Scara la cer/Episodul 6

O altă lume…obe

La un moment dat, am suferit o cumpănă foarte mare… Era timpul schimbării. Și trebuia să schimb serviciul. Locul meu de muncă reprezenta totul pentru mine. În ziua aceea mi-a fost clar că un capitol din viață mi se închide. Iar eu simțeam că este sfârșitul lumii. După-amiază. Vin acasă și mă întind în pat, sleită de puteri deoarece am plâns încontinuu câteva ore bune. Dintr-o dată simt cum sufletul meu iese din corp și urcă încet spre tavanul casei. Mă văd întinsă în pat și merg mai departe. Un soare puternic, mare, roșiatic, emana o căldură extraordinară. Liniște sufletească. O senzație de bine nesfârșit…În acel moment spun – ”Doamne, ce bine este aici, nu vreau să mai plec, mi-am găsit locul ideal pentru sufletul meu…” În același timp încep să văd … oameni. Cel puțin cinci rânduri de oameni așezați paralel, la un metru unul de altul, forma așezării lor de un calcul matematic perfect…Toți priveau în jos. Și apoi văd de ce – privirea lor era îndreptată spre palmele deschise pe care stăteau deschise cărți…Toți citeau…Ei veneau spre mine, dar eu mergeam printre aceste rânduri de oameni, numai că în sens invers. Dacă ar fi ridicat privirea din cărțile pe care le citeau, probabil, m-ar fi văzut. Numai că erau atât de concentrați cu cititul încât nu aveau nici cea mai vagă idee că sunt acolo. Atunci m-am gândit – ”Da, este tare bine și frumos aici, dar nu este pentru mine…Cum pot să stau aici unde nimeni nu vorbește cu mine și mai mult decât atât, nimeni nu mă vede…”. Cu acest gând m-am trezit… Nu am înțeles niciodată de ce am trăit această decorporare într-o stare naturală, firească, bazată exclusiv pe suferința sufletească. Am trăit senzațiile pe care foarte mulți oameni le-au trăit în moartea clinică. Numai că diferența, la mine, a fost nu moartea, ci suferința interioară de o mare profunzime… Sau poate cineva, cu o putere și autoritate foarte mare, a reușit să îmi arate că schimbarea unui serviciu nu este sfârșitul lumii…

Ligia Beatrice Vasilescu

Scara la cer/Episodul 7

La Crânguri…fantasy_forest-2560x1440

Un week-end perecut departe de lume și agolomerație, în mijlocul naturii, într-o localitate mică, numită sugestiv ”La Crânguri”. Prieteni de familie, un domn arhitect, de 50 de ani, o doamnă pictoriță, de 40 de ani, și fetița lor de zece ani, m-au invitat alături de ei, la căsuța simplă, de vacanță, situată undeva în sudul României. O dimineață întreagă petrecută în livadă, dar și în mijlocul unei naturi sălbatice, deoarece totul creștea acolo la voia întâmplării, natural, m-a epuizat fizic. Așa că la amiază m-am întins în primul pat care îmi era la îndemână, chiar în antreul casei. Eram într-o stare de semi-somn și dintr-o dată simt cum o fată tânără, o domișorică, se întinde deasupra mea, la o distanță de jumate de metru în aer, și mă privește profund.

S-a aplecat spre mine și mi-a trasnmis, telepatic, desigur, întrebarea ei – cine ești, ce cauți aici? Emana căldură, pozitivitate, senzația de bine. După ce a deschis ochii mari, pătrunzând cu ei în adâncimea sufletului meu, a dispărut…M-am ridicat din pat, am ieșit în curte și eram oarecum blocată. Proprietarul casei, domnul arhitect, mă întreabă – ce s-a întâmplat? Cu mare greutate reușesc însă să îi povestesc – ”am văzut o fată, cam de 18-20 de ani, având o bluză încheiată în nasturi, îmbrăcând tot gâtul până sub barbă. Un model foarte vechi…Și se uita la mine…”. Răspunsul domnului arhitect a fost simplu : ”Aaaaaa….era sora mea care a murit într-un accident la 20 de ani și acela era patul ei preferat”… Nu am întrebat mai mult deoarece nu am dorit să intru în intimitatea acestei familii și așa binevoitoare cu mine, oferindu-mi o vacanță scurtă, dar de rezonanță pentru întreaga mea viață.

                                                                               Ligia Beatrice Vasilescu

 Scară la cer/Episodul 8, 9, 10

загружено

Icoana din vis

Trebuia să iau o hotărâre – îmi schimb țara sau nu. Era o decizie foarte grea pentru mine. Era vorba nu numai despre schimbarea locului de trai, dar și despre o altă viață. Printre oameni necunoscuți. Alt loc de muncă. O schimbare totală. Înainte de culcare, mă rog și desigur, întreb: ”Ce să fac, Doamne? Este oare bine să fac acest pas decisiv ?” Noaptea visez pe Maica Domnului cu mâinile strănse, ca și cum s-ar ruga iar din ochiul stâng se prelingea, încet, încet,  o lacrimă, care aluneca agale pe obraz în jos…Mă uit la ochii Maicii Domnului și văd că privește spre cer. Privirea ei se îndrepta, printr-o săgeată galbenă, ca o rază de soare, dincolo de nori, unde se distingea un soare roșiatic, frumos, care emana o căldură extraordinară, calmă, liniștitoare…Și o văd că dă din cap, afirmativ, aprobând decizia mea. Dimineața, la trezire, analizând visul, mi-am dat seama că trebuie să plec că va fi bine pentru mine. Și așa a fost… A trecut ceva timp și eram deja în noua mea țară. Intru într-o biserică și spre surprinderea mea o văd pe Maica Domnului exact cum am visat-o, într-o icoană…

Casa de vacanță

Am cumpărat o casă bătrânească pentru petrecerea vacanțelor noastre, în nordul Moldovei, lângă Prut. Chiar în prima noapte am visat o fotografie. În imagine portretul unei doamne. Spre surprinderea mea, doamna din fotografie a început să se miște astfel încât o vedeam veselă, simpatică, interesantă. Și mai mult decât atât, fotografia a început să vorbească, spunându-mi: ”Eu sunt Maria, dar poți să imi spui Măriuca”… A doua zi, vecinii și cunoscuții din sat mi-au spus că ”da”, în casa aceea a trăit o doamnă pe nume Maria…

Apariția inexplicabilă…

De mai mulți ani și Iașiul a devenit orașul meu de suflet. Ca toată lumea, imediat ce am ajuns în Iași, primul gând a fost să-mi iau familia, soțul și cei doi copii, și să mergem la bisericuța unde este găzduită Sfânta Paraschiva. Am intrat, eram debusolați, ne uitam dezorientați, neștiind pe unde să ne închinăm la racla Sfintei Paraschiva. De undeva dinspre altar a venit spre noi o femeie blândă, binevoitoare, imaginea ei asemeni unei călugărițe de la mânăstire, care ne-a dat senzația că este ”de-a casei”. S-a aplecat spre noi să ne audă dorința și apoi, întinzând mâna, ca un indicator, ne-a îndrumat pașii spre locul unde doream să ajungem. Imediat ne-am îndreptat spre moaștele Sfintei Paraschiva. După nici cinci minute am întors capul să văd măicuța care ne-a ajutat, dar ea dispăruse…Au trecut mai multe de trei ani de când avem o reședință și în Iași. Am revenit de nenumărate ori la biserica unde se află așezată în nemurire Sfânta Paraschiva. Niciodată nu am mai văzut măicuța. Analizând acest caz, din curiozitate, am căutat, folosind mai multe surse, imaginea Sfintei Paraschiva. Și încă o dată, spre surprinderea mea, imaginea coincide perfect cu Măicuța întâlnită în biserică, lângă racla Sfintei Paraschiva.

Ligia Beatrice Vasilescu